Cumva mi se pare că până acum 10-15 ani comunicarea era, sau cel puţin era percepută ca un soi de religie a misterelor, un fel de orfism laic, cu forme protocolare rigide (ex: comunicate de presă) interpretate într-un mod solemn (declaraţii de presă), în locuri şi momente speciale, cu ocazia unor evenimente la care participau doar initiaţii (conferinţe de presă), ce erau ghidaţi pontifical de comunicatori care ajungeau în respectiva poziţie după ani lungi de ucenicie. Fireşte, e o exagerare stilistică, dar simt că e un pic de adevăr aici.
Sentimentul meu e că toată post-modernizarea asta a comunicării (de orice fel, nu numai comunicarea comercială/instituţională, ci şi comunicarea interpersonală) a erodat o caracteristică mai profundă (şi în acelaşi timp mai putin vizibilă) a actului de comunicare: caracterul autoritar, de relaţie de putere inegală, între cei doi participanţi la actul de comunicare.
Ce vreau să spun prin asta? Istoric comunicarea interumană începe cu un răgnet scos de emitent pentru a-şi infricoaşa adversarul, trece prin ‘a vorbit zeul’ şi evoluează spre o proclamaţie/pildă/dictat în care emitentul e încă evident într-o poziţie de superioritate faţă de receptor. La fel stăteau lucrurile şi în domeniul cuvântului scris: în afară de cazurile din lumea academică (peer review), se pornea de la o presupunere implicită că scriitorul e mai deştept/breaz/cunoscător decât cititorul. Iar asta chiar şi în contexte mai apropiate, post-iluministe, nu doar în vremurile antichităţii clasice sau a evului mediu.
Puteti citi integral interviul acordat de Catalin pentru PR-Romania aici.